In mine...

Soare de chihlimbar in aer de tamaie
Urca in suflet rugi nerostite
Tremura-n clipe ganduri fugare
Pasari ranite si ape de ploaie,
Zboara in cercuri cu aripi zvacninde
Si cad pe oglinzi din umede pene
Boabe de sange si apa tacerii.
Mut e pamantul cand viata primeste,
Surda e marea furtuni cand starneste
Inchis e copilul dureri ce sorbeste
Liber ,doar cugetul in alte sfere...  traieste.
                                         

Cautand timpul

Adăugaţi o legendă

Timpul a inceput sa treaca iarasi repede pentru mine,am observat asta intr-o pauza in care departe dar in acelasi timp in mijlocul aglomeratiei de pe strazi vorbeam cu mine.M-am gandit atunci ca e mai bine sa tac...ca sa nu sperii timpul.Fiindca timpul asta e nastrusnic tare,fuge repede atunci cand esti fericit si vrei parca sa poti incremeni clipele,dar se opreste  in loc cand ai vrea sa treaca mai repede.
Asa ca am tacut privind lumea din jur,oameni ,masini misunau intr-un haos generator de zgomote din cele mai ciudate,zgomote pe care natura nu le mai auzise pana la venirea omului.Ma uitam in jur dar privirea imi aluneca inauntru,incercam sa gasesc acel motoras care a facut ca timpul meu iarasi sa alerge.Am inceput sa caut printre amintiri dar,nu, acelea ma purtau in trecut dezvaluind experiente si nu voiam sa raman acolo.Am intrebat atunci emotionala care savura mirosul primaverii daca nu stie ea de unde se regleaza timpul.Nu mi-a raspuns,sau poate nu m-a auzit fiind prea ocupata in a simti fiecare raza ce se oprea pe pielea mea.Am incercat atunci sa caut printre dorinte,vise,sperante,dar ..nimic,acestea intr-adevar erau cele care ma conditionau,imi dadeau putere si imi ofereau refugiu in clipele grele,dar nu era acolo butonul timpului.Imi indreptasi atunci atentia spre rationala care statea calma si imi privea cautarile.Parca nu voiam sa vorbesc cu ea,cea care tot timpul strica vraja si misterul lucrurilor oferind explicatii,solutii,planificand ce trebuie facut sau nu.De data asta insa nu m-a asaltat cu ele ei,mi-a zis ca stie ce cautam de fapt si mi-a zis sa mai trec odata pe la emotionala.
Si mi-am primit raspunsul,emotionala mi-a zis ca ea este timpul meu interior,ca atunci cand este lasata sa zboare si sa simta,cand este linistitasi impacata ,priveste spre exterior si se bucura de fiecare clipa,de fiecare intamplare ,ea se opreste pentru acel lucru,iar timpul curge la fel,doar ca traind deplin nu-i observi trecerea.Pe de alta parte atunci cand te zbati in nemultumiri,durere si regrete de fapt incerci sa fugi de tine si de lume,sa depasesti timpul si in goana asta disperata ti se pare ca timpul e vina,dar raspunsul este in TINE.
O viata echilibrata si plina de realizari este de fapt viata celui care a invatat sa se asculte si sa asculte,sa se ierte si sa ierte,sa se iubeasca ca sa poata iubi,iar atunci cand ar iubi sa-si fi insusit arta de a darui.

La asfintit de Eden

                                                                                                                                                                                                                          La asfintit de  Eden soarele urca pe cer dimineata si apune seara,vantul cand iti alinta fata,cand se razvrateste in furtuni devastatoare.


   La asfintit de Eden dupa o iarna grea vine primavara si aduce lumina si caldura in sufletele celor ce vor sa o primeasca.La asfintit de Eden traim  eu si tu si el si ea, aici e lumea oamenilor care se agita si misuna in orase mari sau duc o viata simpla si linistita in vreun catun uitat de lume.Majoritatea se zbuciuma manati de problemele impuse de societatea din zilele noastre dar, din fericire, exista si altii care se opresc si savureaza micile minuni care li se intampla in fiecare zi.La asfintit de Eden e admisa si bucuria si suferinta,aici ai libera alegere de a fi bun sau nu(de ce oare atatia aleg raul,cu ce-i ajuta?).La asfintit de Eden toate iti sunt permise  dar putini isi asuma si accepta consecintele si responsabilitatile libertatilor permise si actiunilor infaptuite.
 

La asfintit de Eden muzica incanta inimile visatorilor in ceasurile de melancolie.

  La asfintit de Eden totul este  intr-o continua schimbare si supus trecerii.






  La rasarit de Eden cei doi heruvimi care pazesc intrarea in gradina stau intepeniti la locurile lor de mileniii cu ochii indreptati spre asfintit...

Intrebare intrebatoare

   Oare de ce soarele rasare si apune?De ce ma tem de mine cand vine vorba de sentimente ?De ce ma lupt cu ele si cu mine de parca asi lupta cu un dusman?
   De ce sunt zapacita si timida?De ce  evit sa zic ce simt,de ce ma atasez asa repede?De ce ma las chinuita si iert?
De ce ma port copilareste desi gandesc matur,de ce sunt jucausa dar nu ma joc?De ce citesc si apoi visez ,de ce imi privesc uneori viata de parca nu ar fi a mea, de parca o straina ar juca un rol si eu ma simt un simplu spectator?

  Imi este greu cu mine fiindca stiu ca mi-e greu sa vorbesc despre ce simt,o fac foarte rar si stiu ca gresesc,cat mi-asi dori sa intalnesc pe cineva cu suficienta rabdare si intelegere sa ma invete comunicarea la nivel emotional.Sunt ca un copil care invata sa vorbeasca si stalceste cuvintele,oare va fi cineva care sa vrea sa descifreze ce zic?

Iertare

  Cautandu-ma am inteles de ce nu ma regaseam.Cautarile mele erau zadarnice deoarece stateam pitita intr-un colt de imaginatie ferita de restul constiintei si nu voiam sa ies de acolo.Ma ascundeam fiindca ma temeam de mine si fara sa-mi dau seama nu voiam sa ma iert .Ma condamnam ca m-am lasat purtata de sentimente,ma condamnam pentru caracterul meu,pentru ca mi-am permis sa ma atasez de el ,pentru suferinta de apoi si pentru cate altele!

      Astazi m-am iertat si l-am iertat.
      Pe mine m-am iertat pentru toate cele spuse si nespuse mai sus si mi-am propus sa ma iubesc asa cum sunt,sa savurez si sa trag invataturi din fiecare lucru bun sau rau ce mi se intampla.
     Pe el l-am iertam pentru ca mi-a iesit in cale si mi-a tulburat linistea.De fapt l-am iertat iertandu-ma pe mine.
     Acum nu mai am nimic de facut decat sa astept sa-mi treaca orice urma de emotie .Imi voi imparti clipele asteptarii intre timpul petrecut la facultate,intre momentele de liniste la o ceasca de cafea sau la o vorba buna,printre pasii domoli ai unei plimbari,intre replicile rostite  de vreun actor  pe scena,in caldura si veselia unei petreceri in pijamale, printre acordurile unei melodii ,printre paginile unui roman sau in ragazul dintre doua vise.
   Astazi linistea mi-a patruns in suflet si voi incerca sa o tin prizoniera acolo cat mai mult.Astazi privesc copacii infloriti,le simt mirosul si zambesc,cred ca incep sa ma vindec.

Manastirea si cimitirul

In ajun de Pasti natura se razvratise,dupa amiaza cerul se intunecase si incerca neputincios sa stoarca cateva picaturi de ploaie,picaturi pe care vantul mi le izbea in fata cu indarjire.

Vantul atat de rece si puternic,vantul care ma mana din urma spre varful dealului,vantul care se dezlantuise nu doar afara,vantul care sus la locul cu pricina nu ne lasa sa aprindem lumina sacra a candelei,vantul pe care il uram si il iubeam deopotriva,vantul care ma facea sa tremur de frig dar imi aducea si caldura amintirii unor fapte demult trecute.
Am vazut manastirea si cimitirul,era liniste in ambele dar o liniste diferita.
In curtea manastirii viata se zbuciuma in fiecare mugure ce da sa se desfaca,in fiecare firicel de iarba ce se pleca in fata vantului si oamenii aveau o privire deosebita,in ochi li se putea citi acea licarire care indeamna la dorinta de a vedea si experimenta sau la meditatie si regasire.
In cimitir,insa totul plutea intr-un spatiu atemporal unde nu se simtea decat raceala crucilor de piatra si uitarea alaturi de liniste,liniste desprinsa parca din alta lume,linistea eterna.

Incerc sa ma regasesc in tot ce fac si tot ce fac incerc sa faca sa ma regasesc.Cati dintre noi au incercat regasirea plimbandu-se printre aleile unui cimitir? Nu cred ca prea multi,nici eu nu asi fi facut-o daca in acea zi binecuvantata nu asi fi mers alaturi de o bunica care poarta in spirit sacralitatea traditiilor sa aprindem o lumanare la mormantul unei mame. Am mers ,mi-a placut locul si dupa am revenit si m-am plimbat printre crucile neclintite,am privit absenta cenusiul lor si albastrul cerului si am inceput sa zambesc,zambeam ca puteam vedea cerul,ca oricand puteam pleca de ocolo,ma bucuram ca mai am multe de facut,ma bucuram ca oricat de mult m-ar durea acum,durerea e mai buna decat nepasarea nefiintei.Durerea te face mai puternic si iti da posibilitatea sa vezi nuantele ascunse ale vietii pe care nu ai timp sa le observi cand esti fericit,fiind prea ocupat cu binele care ti se intampla.
Percep si acum linistea ,grandoarea crucilor ce se insiruiau cuminti in randuri neclintite si nepasatoare in fata vantului care se incapatina nebun sa le miste dar nu facea altceva decat sa chinuie copacii si asa osanditi de iarna asta lunga si geroasa.
Toti vom ajunge intr-un final sa ne odihnim la umbra unei cruci,dar fiecare vom parcurge aceasta cale in mod diferit.Intrebarea este cum va fi drumul si ce alegeri vom face ?

In lumea mea...

Acum mi-ar fi frica sa ma uit in ochii lui fiindca acolo se ascunde intunericul ce mi-a patruns in constiinta si a eliberat emotionala,acum mi-ar frica sa-l intalnesc pe strada caci stiu ca m-ar durea.
L-am privit in ochi de cateva ori incercand sa inteleg ce fel de om era,dar intunericul lor m-a speriat si m-am retras.El a hotarat ca-l sfidez !Cum l-asi fi putut sfida cand nu faceam nimic altceva decat sa-mi doresc afectiunea lui in fiecare clipa iar el cu fiecare era tot mai departe.
Probabil ca totul s-a intamplat in mintea mea,am fost prinsa in capcana propriilor sentimente.Niciodata nu a fost noi ,am fost doar eu care a trait cu teama si neincredere sentimentul primei iubiri,am plutit de una singura in barca imaginatiei pe raul sentimentelor din lumea mea.O lume care la inceput era vesela si plina de soare,apoi a fost visatoare si plina de luna,luna care raspandea o lumina placuta si blanda dar care nu avea puterea de a raspandi caldura.
Acum lumea mea traieste sub semnul amurgului.Un semiintuneric misterios o acopera iar soarele si luna refuza sa se arate,pe cerul sau nu se vede decat o dara portocalie brazdata de firicele rosii de lumina marturie a soarelui care a stralucit candva.Iar eu stau sub un copac si vantu-i misca frunzele si vantu-mi misca parul despletit si privesc pierduta dara de lumina si o rog sa dispara.Astept noaptea, astept intunericul si uitarea sa-mi tina companie.Astept ca, obosita sa tot privesc in intunericul ce se impotriveste sa vina,sa adorm langa trunchiul copacului meu,sa-i simt scoarta groasa si aspra atingandu-mi obrazul,sa simt mirosul ierbii ce-mi va servi drept asternut,sa adorm in uitare si sa visez regasire.Apoi sa ma trezesc,dar neaparat sa ma trezesc devreme si sa vad rasaritul,sa pot savura fiecare raza ce se va ivi nastrusnica de dupa deal,apoi sa vad cerul luminandu-se si sa stiu ca urmeaza sa apara si soarele.Da, soarele ,soarele meu!Dar nu, el,nu va mai fi acelasi fiindaca eu acum sunt alta,fiindca ochii mei deacum obisnuiti cu lipsa luminii il vor vedea altfel.Cine stie cum?Dar neaparat altfel!

Tentatia desertului

Ce gandeste beduinul cand desertul mana in valuri nisipul spre ale sale picioare,cand simte aerul fierbinte si uscat patrunzandu-i cu greu in plamani iar in fata i se intinde oceanul de parjol? De ce nu paraseste acele locuri aspre?
Poate ca soarele arzator sub privirea caruia s-a nascut nu-i mai este dusman iar sunetul nisipului scrasnind sub talpi ii alina singuratatea in noptile lungi cand calatoreste la adapost de caldura si sclipirea zilei.Daca l-am lipsi de desert l-am lipsi de de el insusi.Pentru el desertul este impulsul ce-l mana in valtoarea vietii si-l face sa viseze iar in vise i se arata pajisti imense si lacuri adanci cu apa atat de racoritoare.Iar el asprul om al desertului este binecuvantat deoarece cunoaste pretul vietii,vede si simte in fiecare clipa a existentei sale frumusetea si pericolul desertuluisi, stie sa traiasca la limita supravetuirii,citeste semnele ce ii sunt lasate de sus si isi conduce viata sa simpla dupa acel cod de legi nescrise care oranduiau odata viata intregii omeniri.
Oare acum si aici care mai sunt legile care ne guverneaza existenta,unde este desertul fiecaruia? Unde este raul atat de necesar pentru a putea aprecia binele si fericirea?

O altfel de primavara

Duminica m-am eliberat sau cel putin asa imi place sa cred.Trista,goala pe dinauntru privesc frumusetea primaverii si nu am cu cine impartasi senzatiile de fericire si incantare pe care le trezeste in mine aceasta primavara,de fapt fiecare primavara,doar ca aceasta-i deosebita,mai trista si mai atragatoare.
Primavara asta eu emotionala a scapat de sub control si m-a purtat pe taramuri nebanuite,am alergat ca nebuna prin ploi de emotii incercand sa prind emotionala si am tot alergat pana nu demult cand, in lumea mea am surprins-o obosita de incercarile de a gasi reciprocitate in el.Era epuizata si dezorientata,suparata si razvratita,statea pe o piatra si privea apusul iubirii care nici nu se nascuse caci fusese ucisa la stadiul de pasiune.Statea si privea pierduta .Nu m-a observat cand m-am furisat si am prins-o de mana ,acum incerc sa o fac sa ma asculte dar e greu,de fiecare data cand ii vorbesc simtim o apasare in piept .Ii spun ca va trece iar ea imi zice trista ca ne doare,ma acuza ca nu am ajutat-o,ca am prigonit-o si am tinut-o prizoniera ani de zile,iar acum ne doare si e vina mea.
Acum e prea tarziu pentru regrete,acum traim amandoua in mine si vreau sa fiu diferita ,sa traiesc mai deplin si sa ascult de emotionala mai des,sa o las sa iasa la plimbare pe cararile constiintei de cate ori isi doreste.
Sper sa gasesc linistea de care am atata nevoie...